Drumeții ghidate prin împrejurimi

Dimineața începe calm, cu aer curat și lumină blândă peste dealurile din jur. Ghidul îți dă binețe, fără grabă, și porniți împreună pe o potecă ce pare să nu ducă nicăieri anume. E liniște, dar nu pustiu – ci o liniște care te ascultă. Din când în când, glasul ghidului îți spune povestea locului: cum curgea odată râul, ce s-a întâmplat cu stânca aceea, ce credeau bătrânii despre pădure.

Pas cu pas, drumul se deschide. Nu e un traseu dificil, dar nici banal. E genul de drum pe care-l ții minte nu pentru efort, ci pentru detalii: o ramură înflorită, o bancă de lemn uitată, un colț de deal cu vedere către tot. Ghidul nu e acolo să te conducă repede, ci să te oprească exact când trebuie – ca să vezi, să respiri, să simți.

Și, fără să-ți dai seama, ai lăsat ceva în urmă – poate agitația, poate gândurile apăsătoare. Te întorci altfel decât ai plecat. Iar asta e poate cel mai bun semn că drumeția și-a făcut treaba.